În fiecare an, pe data de 9 martie, Biserica

Printre multele vitejii, care-i făcuse pe aceştia să fie cei mai iubiţi ostaşi de către împărat, se număra o faptă de ca­re-şi aminti unul din cei patruzeci, pe nume Chirion, pe când erau acum traşi la judecată pentru credinţa lor nestrămutată în Hristos. Fiind o dată într-un mare război, celelalte cete ale armatei lor se puseră pe fugă, de frica morţii. Nu mai rămăseseră pe câmpul de luptă decât ei, cei patruzeci de ostaşi ai lui Hristos. De aceea n-au fugit cu ceilalţi, pentru că nu pe puterea lor se bizuiau în apărarea împăratului care-i angajase la oaste, ci-n harul lui Hristos, pe Care-L slujeau deopotrivă. Înconjuraţi astfel de mulţimea duşmanilor, s-au rugat atunci cu multe lacrimi lui Dumnezeu şi, pe unii din inamici ucigându-i, pe alţii rănindu-i şi pe ceilalţi izgonindu-i, nici unul din cei patruzeci n-a ieşit măcar rănit din acel război. Această faptă le-o aminti Chirion fraţilor, încurajându-i să nu se înspăimânte că, de data asta, doar un duşman au înaintea lor, pe diavolul, cel ce le ridicase acum război.

Ce evanghelie potrivită cu suferinţa mucenicilor este cea de la Utrenia sărbătorii! Mântuitorul Însuşi anunţă pe creştini să se pregătească de munci pentru numele Său. Să le-aştepte fără îngrijorare, că Împărăţia Lui nu se va clătina în veac. Meditând la această făgăduinţă a Domnului, Clement Alexandrinul spunea că „dacă un conducător oarecare interzicea filozofia elenă, aceasta dispărea îndată; învăţătura noastră a fost oprită, chiar de la prima ei vestire, de împăraţi, de tirani, de conducătorii diferitelor ţinuturi, de voievozi cu toţi năimiţii lor şi în afară de aceştia şi de nenumăraţi oameni; cu toţii s-au pornit cu război împotriva noastră şi au încercat, pe cât le-a stat cu putinţă, să ne nimi­cească“1. „Îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni..., ducându-vă la-mpăraţi şi la dregători“ (Lc 21, 12) „şi de toţi veţi fi urâţi din pricina numelui Meu“ (Lc 21, 17), auzim la expozeul evanghelic al Utreniei celor patruzeci de mucenici. Şi „totuşi, învăţătura noastră înfloreşte tot mai mult, că nu moare ca o învăţătură omenească, nici nu se veştejeşte ca un dar de puţin preţ – că nici un dar al lui Dumnezeu nu-i de puţin preţ – ci rămâne nedoborât, cu toate că s-a profeţit că va fi prigonită până la sfârşit“2, remarcă acelaşi Părinte alexandrin.

Ce mare binecuvântare este prezenţa cuiva plin de tărie în mijlocul unei adunări înfricoşate de iminenţa unei primejdii, care să ridice la vreme de ispită nivelul spiri­tual al fraţilor săi! „Se cuvine nouă acum să facem – le zicea bărbăteşte Chirion – ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune... Oare nu întotdeauna o rânduială ca aceasta păzeam? Căci, când intram în război, cântam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dum­nezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta“3.

Cum au pătimit ştim din scrierile aghiografice4. Dar aici s-ar cuveni să poposim asupra iubirii dumnezeieşti care primeşte pe cel de pe urmă ca pe cel dintâi, după cum Însuşi Domnul Iisus Hristos ne destăinuie aceasta prin pilda lucrătorilor tocmiţi la vie, text din evanghelia de la Sfânta Liturghie în cinstea Mucenicilor. Seara, la plată, stăpânul dă celui care-a venit în vie în ceasul al unsprezecelea ca şi aceluia ce-a trudit de dimineaţă. Pe Golgota, Mântuitorul primeşte pe tâlharul pentru mărturisirea lui din ceasul morţii; în lacul Sevastiei cuprinde-n braţe străjerul convertit în zori de veşnicie, aşezându-i pe creştet aceeaşi cunună ca şi celorlalţi nevoitori. Aceasta, pentru că numărul de patruzeci nu trebuia să se ştirbească, datorită renumelui său biblic şi timpului de ajunare pentru evenimentele marcante ale mântuirii, Întruparea şi Învierea Domnului. Adică pentru durata Postului Mare, că suntem deja la hotarul lui, pentru dorinţa lui Dumnezeu de a nu pierde nici o zi măcar din cele patruzeci chemate la evlavioasă ajunare.

Să facem o mică incursiune în parabolă, fără a uita de sărbătoarea Mucenicilor. Cu un auditoriu amestecat, format din conservatori ai Legii şi proaspăt convertiţi la noua învăţătură mesianică, pilda însăşi a lucrătorilor tocmiţi la vie era o icoană a acestui conglomerat de conştiin­ţe atât de diferite în percepţia gândirii Stăpânului. Pe cei de dimineaţă parcă-i vedem cum îşi socotesc meritele şi transpiraţiile vrednice de plata serii, pe când ultimii adunaţi mizează pe darul Stăpânului, am putea spune pe răsplata harului. Cei treizeci şi nouă de mucenici credincioşi n-au protestat însă pentru paznicul încununat în ceasul al doisprezecelea. Căci toţi erau fii ai Evangheliei şi candidaţi la înviere prin lucrarea harului lui Dumnezeu. Aşa sunt şi trebuie să fie creştinii: mereu cu braţele întinse spre lume, că poate vor putea câştiga un suflet pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Un creştin adevărat niciodată nu se va ridica cu obiecţii contra lui Dumnezeu, apărându-şi, indirect, ostenelile, lanţurile şi amenzile, ori bătăile primite în arşiţa vieţii. Şi nici împotriva semenilor săi care-au şomat în anticamera Împărăţiei.

Mulţi au fost cârtitorii, dar stăpânul se adresează unuia singur, poate un lider al acestora, cu un cuvânt pe care nu trebuie să-l audă creştinii rostit cu amărăciune de gura Domnului: Prietene, cuvânt de adre­sare ce-l mai întâlnim doar în alte două cazuri (vezi, Mt 22, 12 şi 26, 50), fiind adre­sat cuiva aflat în stare de vinovăţie faţă de Dumnezeu.

Hristos, prietenul vameşilor şi al păcătoşilor, cum Îl acuzau fariseii (cf, Lc 7, 34), tocmai prin aceasta Îşi arată îndurarea, că pe cei din urmă îi primeşte cu mai multă bucurie, parcă, decât pe cei dintâi, dacă aceştia, prietenii, preţuiesc meritele personale în detrimentul harului. Cu cei patruzeci de mucenici plata s-a făcut ca unor fii, şi nu prieteni, că nimeni n-a murmurat culpabil pentru aşteptarea Stăpânului. Slava Laudelor ne covârşeşte şederea în acest popas de sărbătoare: „Purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cu pomenirea măritei voastre pătimiri, aţi făcut cinstitul post şi mai luminat. Că patruzeci fiind la număr, sfinţiţi postul cel de patruzeci de zile, urmând cu pătimirea voastră pentru Hristos, Patimii Lui celei mântuitoare. Pentru aceasta, având în­drăzneală, rugaţi-vă să ajungem cu pace şi la învierea cea de a treia zi a Dum­nezeului şi Mântuitorului sufletelor noastre“.

1 Clement Alexandrinul, Stromatele, PSB 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1972, p. 475;

2 Ibidem;

3 Vieţile Sfinţilor pe martie, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995, p. 143;

4 Vezi volumul de la nota 3, sau Preot Petru Roncea, Minunăţii aghiografice, Ed. Filocalia, Roman, pp. 47-49.