În Duminica Mironosiţelor, Evanghelia de la Marcu 15, 43-47 şi 16, 1-8 ne pune înainte două

Hristos vrea să Se odihnească în inima noastră. Iosif I-a dat mormântul său Mântuitorului. Să-I oferim și noi lui Hristos inima noastră. Nu ne cere Hristos mormintele noastre, nu ne cere Hristos casele noastre, averile noastre. El ne cere inima (Pilde 23, 26). Că dacă I-am dat inima, atunci toate ale noastre suntem gata să I le dăm, dacă ni le va cere vreodată. Omul, în inima căruia sălășluiește Hristos, este dezlegat de toate cele pământești. El poate să-I ofere lui Hristos tot ceea ce El îi va cere vreodată. „Domnului Îi trebuie casa aceasta, cetatea aceasta. Iată, Eu stau la ușă și bat... (Apoc 3, 20)” la ușa inimii omului, spune și Părintele Iosif Trifa în cartea Oglinda inimii omului.

După această primă parte a Evangheliei în care au fost relatate lucrurile petrecute vineri seara, trecând cele trei zile de ședere în mormânt, Domnul a înviat în ziua cea dintâi a săptămânii. Femeile mironosițe, încă fiind noapte, luând mir, au venit la mormânt să înmiresmeze trupul Domnului înfășurat în giulgiu. Vineri seara L-au uns cu smirnă și aloe cei doi bărbați, femeilor nefiindu-le permis să se apropie și să atingă trupul gol al unui bărbat. Acum aveau îngăduință, fiind acoperit trupul Domnului. Nu credeau că El va învia, deși poate și la urechile lor ajunsese acest cuvânt al Mântuitorului, că „peste trei zile voi învia”. Dar cum Apostolii n-au crezut, cu atât mai mult ele, aceste femei care nu au auzit atâtea cuvinte câte au auzit Apostolii din gura Mântuitorului. Și ele se întrebau, venind noaptea spre mormânt: cine oare ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Era o piatră mare pe care au așezat-o la gura peșterii Iosif, Nicodim și femeile care erau cu ei și i-au ajutat. Acum însă nefiind vreun bărbat cu ele, se gândeau: oare cum vom putea noi, niște femei slăbănoage, să dăm deoparte această piatră grea? Această piatră nu era doar un capac pus pe mormânt, ci era și o pecete peste taina dinăuntru, ceva ce ne împiedică pe noi, oamenii, oricare am fi, bărbați sau femei, să pătrundem taina Învierii Domnului. Numai Dumnezeu e Acela Care face ca această piatră să se dea deoparte, pentru ca ochii noștri, văzând mormântul gol, să credem că Iisus Hristos a înviat cu adevărat. Îngerul a rostogolit piatra nu pentru a deschide calea Domnului, ci pentru a le da oamenilor un semn că El a ieşit deja din mormânt. Dacă El, ca muritor, a putut să intre în lume prin pântecele închis al Fecioarei, atunci, fără nicio îndoială, deja ca nemuritor, El, înviat, a putut să părăsească această lume prin mormântul închis, ne convinge atât de limpede Beda Venerabilul (cinstit pe 27 mai). Pe de altă parte, Sfântul Petru Chrysologul răspunde nedumeririi femeilor cu privire la greutatea rostogolirii pietrei de la ușa mormântului întrebându-se: Din ușa sicriului sau din ușa inimii? Sau din ochi? Femei, inimile voastre sunt legate, ochii voștri sunt închiși – de aceea nu vedeți gloria mormântului deschis. Toarnă uleiul tău nu pe trupul Domnului, ci pe ochii sufletului tău, dacă vrei să vezi. Prin lumina credinței, vei vedea ce este ascuns în întunericul necredinței tale (cf. Apoc 3, 18).

Revenind, ce curaj la aceste suflete de mir! Când Apostolii erau înfricoșați și stăteau încuiați, în prag de lepădare, așa cum remarcă Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, „nicio femeie nu L-a trădat pe Domnul Iisus. Iuda L-a vândut. Petru s-a lepădat de El în noaptea când a fost prins, Toma s-a îndoit de înviere. Femeile nu s-au îndoit, nu L-au trădat, nu L-au părăsit pe lungul și chinuitorul drum al osândei spre Golgota, nici în momentul răstignirii, al morții și al Învierii. Lor li S-a arătat întâi după Înviere și ele L-au vestit” (Există un mâine. Predici, Ed. Bonifaciu, 2024, p. 110).

Curajul Mironosițelor a uimit pe toți sfinții. Sfântul Nicolae Velimirovici zugrăvește uimit curajul lor: „...când marele Domn și Dumnezeul nostru a murit ca Om, împovărat de păcatele oamenilor, cine dintre cei de care Se îngrijise din veșnicie a avut grijă de El în moarte? Cine a vizitat mormântul Lui? Cine și-a arătat dragostea față de Decedat? Femeile. Dar nu toate și nu orice fel de femei, ci femeile smirnă ale căror suflete erau parcă cu mir unse de iubirea nemuritoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletele lor s-au umplut de aroma credinței și a iubirii, așa că și-au umplut mâinile de mirosuri și s-au dus la mormânt să ungă trupul lui Hristos”. Comparându-le cu Eva cea dintâi, Sfântul Nicolae Velimirovici se arată copleșit peste măsură de diferența dintre aceste Mironosițe și Eva! Din dragoste, ele se grăbesc să fie ascultătoare chiar de Domnul mort, în timp ce Eva nu voia să fie ascultătoare nici măcar Celui viu. Sunt ascultătoare la Golgota, la locul crimei, sângelui și răutății, dar Eva este neascultătoare în Paradis!

„Pe când răsărea soarele”, au venit femeile la mormânt, au scris sinopticii. Sfântul evanghelist Ioan spune că Maria Magdalena a venit la mormânt „fiind încă întuneric”. Sfântul Nicolae Velimirovici vede însă duhovnicește răsăritul soarelui, lăsând deoparte orice contraziceri părute minții. Prin soare, evangheliștii sinoptici nu se referă la soarele fizic, ci la „soarele dreptății” (Mal 3, 20), adică la Mesia, Soarele Adevărului, Care răsărise deja din întunericul subteran la acea oră devreme când femeile purtătoare de mir au venit la mormânt. Așa cum Soarele Adevărului a strălucit înaintea soarelui creat la prima creație a lumii, spune iarăși Sfântul Nicolae Velimirovici, tot așa acum, la a doua creație, la reînnoirea lumii, a strălucit peste istoria omenirii, înainte ca soarele fizic să strălucească asupra naturii pământești. De aceea slujba Învierii pornește de la miezul nopții și se încheie la ivirea zorilor.

Știm însă că Trupul Domnului fusese deja pregătit cu mir pentru îngropare încă din Betania: Sărmanele femei! Ei habar n-aveau că lucrarea pentru care se grăbeau la mormânt cu atâta râvnă fusese deja împlinită, chiar în timpul vieții pământești a Domnului. În Betania, în casa lui Simon leprosul, în timpul cinei, o femeie a turnat smirnă de nard prețios pe capul lui Hristos. Atunci Domnul atotvăzător a spus despre această femeie: „ Turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12) . El a prevăzut clar că după moarte trupul Său nu va mai avea nevoie de nicio altă ungere cu mir. Ne putem întreba: De ce a permis Providența acestor femei evlavioase să fie atât de amar dezamăgite? După ce au cumpărat scumpul mir și au venit cu frică după o noapte întunecată și nedormite la mormânt, să nu săvârșească acest act de dragoste pentru care se sacrificaseră atât de mult? Dar oare Providența nu le-a răsplătit munca lor incomparabil mai bogat, dându-le pe Domnul viu în locul trupului mort?, spune Sf. Nicolae Velimirovici.

Femeile Mironosiţe reprezintă curăţia omului sincer în credinţa lui care – chiar dacă este copleşit de îndoială, de necredinţă, de păcate –, în străfundurile inimii sale simte o dragoste de Dumnezeu care nu-l lasă în pace, nu-l lasă liniştit, ci-l scoate în noapte să meargă să facă ceea ce n-a făcut îndeajuns pentru Iisus Hristos. Toți simţim că mai avem ceva să facem pentru Iisus Hristos, că n-am făcut îndeajuns pentru El, pentru moartea Lui. El a murit pentru păcatele noastre, dar noi trebuie să ne ocupăm de îngroparea Lui, de odihna Lui. Trebuie să facem ceva şi noi pentru El. Poate că ni se cere să facem ceea ce au făcut Apostolii Domnului. Mironosițele au mers să slujească lui Hristos, Apostolii lui Hristos acceptă suferința. Primele poartă arome, Apostolii iau bătăi. Mironosițele intră în mormânt, Apostolii, în temniță. Femeile se grăbesc spre ascultare, Apostolii se străduiesc după lanțuri. Femeile varsă ulei, Apostolii varsă sânge. Femeile sunt uimite de moarte, Apostolii merg la moarte, spune Sfântul Petru Chrysologul.

Astfel s-a încheiat vizita de duminică dimineață a femeilor purtătoare de mir la mormântul lui Hristos. Au vrut să-L împiedice de la putrezire pe Cel care păzește cerurile de la putrezire. Au vrut să-L parfumeze pe Cel de la Care sunt plăcut mirositoare cerurile! O, Doamne, cât de minunat ai răsplătit aceste suflete devotate și credincioase care nu Te-au uitat pe Tine și nu uită nici pe morții din morminte! Le-ai făcut vestitoare ale Învierii Tale și ale slavei Tale! Ele au vrut să-Ți ungă trupul mort, Tu le-ai uns sufletele cu untdelemn de bucurie. Stăm și noi îndoliați la mormântul Tău, nepricepând unde Te-ai ascuns. Te-am aflat și văzut răstignit, unde ești înviat? O, de-am deveni și noi sfinți ca Mironosițele, vestitori ai primăverii harului! O, Răstignitul nostru, Hristoase, Cel care ai înviat din morți, miluiește-ne!